CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ

Aceste învăţături sunt trebuincioase oricărui creştin, ca să ştie cum să se închine, cum să se roage lui Dumnezeu şi cum trebuie să-i fie rugăciunea.

Sfânta Cruce
Zice Sfântul Chiril al Ierusalimului: Fă semnul cinstitei Cruci la orice trebuință: când mănânci, când bei, când te aşezi, când te scoli, când vorbești sau când umbli, şi nu începe lucrul tău fără semnul Crucii: în casă, la drum, ziua şi noaptea şi în orice loc sau timp. Dar să nu faci cinstitul semn în batjocură şi cu păcat. Ci crucea ta să fie dreaptă și adevărată. Adică: împreunează cum se cuvine cele trei degete mari ale dreptei – căci ele închipuiesc Treimea cea de o ființă: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar degetele mici lipește-le strâns, de vreme ce ele arată pe Adam şi Eva, care cu smerenie și pocăință se pleacă nedespărțitei Treimi. După aceea du dreapta ta la frunte şi zi: <<In numele Tatălui>>, la pântece: <<Şi al Fiului>>, la cei doi umeri: <<Și al Sfântului Duh>>, iar la sfârşit zici: <<Amin>>. Pentru că fruntea închipuiește cerul; pântecele, pământul; iar umerii, locul și semnul puterii. Așa spun Sfinții Părinţi. Şi tot ei arată în tâlcuiri că, ridicând mâna la frunte, cerem Tatălui din ceruri – Înţelepciunea şi Cugetul cel mai înalt – să sfințească neputincioasa și slăbănoaga noastră minte și s-o izbăvească de gânduri rele; pogorând-o la pântece, ne rugăm Fiului, Carele S-au pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, să ne scape de lăcomie, de beții și de desfrânare; înălțând dreapta către umeri, chemăm pe Duhul Sfânt care plinește lucrarea mântuirii și pe toate le sfințește, să întărească și să sfințească puterile noastre spre săvârşirea faptelor bune; iar când zicem <<Amin>>, făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul Crucii, pentru ca vorba Amin înseamna <<Aşa să fie>>.
Metaniile, închinaciunile si îngenuncherile fac parte din închinarea pe care drept-credinciosul creştin o datorează lui Dumnezeu. Plecarea genunchilor la pământ însemnează căderea omului în tina păcatului, iar scularea de la pământ închipuiește ridicarea neamului omenesc din osânda păcatului strămoșesc, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Creştinul să nu se lipsească niciodată de aceste arme ale duhului. Și îndeosebi să ştie cum să le folosească și cum să le facă. În această privință, pravila grăiește:
Metaniile mari se cheamă plecările până la pământ. Credinciosul face mai întâi semnul Sfintei Cruci. Apoi se apleacă până când atinge pământul cu palmele, cu genunchii şi cu fruntea şi ridicându-se, face iarăşi cruce. La fiecare metanie rosteşte rugăciunea: <<Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul>>, când metania este pentru Mântuitorul; iar când este pentru Maica Domnului, zicem: <<Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul>>.
Închinăciunile sunt plecările cu mâna până la pământ după ce ți-ai făcut semnul Sfintei Cruci.
Îngenuncherile se fac în timpul Sfintei Liturghii: la Evanghelie, la ieșirea cu Sfintele Daruri, la Axion, precum şi la orice rugăciune când cineva are dragoste şi evlavie. Creștinii drept-credincioşi pun la pământ amândoi genunchii, nu numai unul singur, după obiceiul catolicilor.

Rugăciunea

Pentru ca rugăciunea ta să fie rug de foc, ce urcă de la pământ la cer, și ca să audă Domnul Dumnezeu glasul rugăciunii tale în zi și în noapte, la vreme de primejdii și de boală, la lucru și la neputinţa ta, precum și la orice trebuință, se cuvine să faci rugăciunea întru acest chip: cu lacrimi de pocăință și cu zdrobire de cuget, după cuvântul care zice: << Dă-mi lacrimi să mă pocăiesc >>; cu duhul umilit, cu inima înfrântă și smerită, aşa cum se ruga proorocul David, cântând: “… duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”;
Ci să mai ştii şi acestea, frate: pentru marile şi grelele trebuinţe, mergi la biserică și la preoții ei ca să se roage pentru tine, căci aceia au plinirea tuturor harurilor. Deci în gând sau cu glas tare, în orice timp şi în orice împrejurare, lucrând sau mergând, deprinde-te să rostești cu multă umilință și cu lacrimi această scurtă și foarte folositoare rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Despre Spovedanie

Spovedania, care este o Taină a Bisericii, este de fapt dezbrăcarea omului de păcate și înnoirea lui prin iertarea harică, pe care o săvârșește asupra lui preotul. Ca să te spovedeşti trebuie să ai un duhovnic pe care să-l cauți și să-l alegi numai din pricini duhovniceşti. Cel ce acoperă la spovedit sau nu spune vreun păcat de moarte de care îşi aduce aminte, face un nou păcat de moarte şi în loc de folos, are pagubă. Dacă ai totuși un păcat de moarte pe care nu l-ai mărturisit la spovedanie, fiindcă l-ai uitat fără voia ta, atunci să-l mărturisești la spovedania următoare. Dacă nu l-ai mărturisit de ruşine sau pentru că nu ți-ai făcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie să spui duhovnicului păcatul pe care l-ai ascuns.
Este un cuvânt al marelui staret Macarie de la Optina, care glasuieşte aşa:
1. La spovedanie nu trebuie să repeți acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat și pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, ar însemna o neîncredere în puterea Tainei ce se închipuiește prin spovedanie.
2. Nu trebuie să aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândești numai pe tine.
3. Sfinții Părinți opresc pe credincios să-și spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să și le recunoască îndeobște, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât și duhovnicului.
4. Tu ai venit să te pocăiești și totuși nu te căiești de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăiești: adică îți săvârșești pocăința în chip rece și împietrit.
5. Tu ai înşirat toate mărunțișurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ți-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai însemnat că: tu nu iubești pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul Domnului și ești plin de mândrie și de slavă deșartă. În aceste patru păcate intră toată răutatea şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile cele mai însemnate, din care răsar toate vlastarele căderilor noastre în felurite păcate.